Cerul era albastru sub mine iar norii, pe vântul pribeag, se jucau transformați. Îmi părea mai degrabă tărâmul făgăduinței în acele clipe. Soarele, atât de măiastru, înțepa cu săgeți înfierbântate fiecare stop de energie ce corpul mi-l compunea iar în rostogolirea sa lăudăroasă definea formele peisajului efemer. M-am simțit divină. Eram din cer, pentru cer și peste cer. Eram a cerului iar în casa sa arzândă, albastrul mă-mbrăca. Eram goală pe atunci, dar aceasta nu o vedea nimeni. Nu poți întemnița energia. Nici cu haine, nici cu zale nici cu drumuri de cărămizi. Energia se transformă și exaltă, se transpune și se pierde, se-ntregește și se reinventează. La fel ca povestea mea. Și-a fiecăruia.
Întâiul om văzut în lumea aceasta fu atât de frumos. Pastelul descris de zâmbetul său larg și vesel, de parcă apărusem pe lume numai pentru el, va rămâne mereu pictat în amintirea veșnică ce mi-a fost dăruită. Ochii săi albaștrii îmi aminteau de plăpândul cer care acum mă proteja de sus. Cer sub care de atunci încolo eram destinată alinării și îndrumării. Îmi amintesc cum îmi spuneau să mă feresc de ochii lor. Dar ceva în interiorul lor mă fascina mereu. Când privesc în ochii oamenilor, găseam o asemănare atât de clară cu mine, cu noi. Nu credeam că materia și tot ce încătușează ea în această lume, poate crea ceva atât de unic și curat cum sunt ochii. O plenitudine moleculara rigida dar totuși atât de frageda și vie, liberă.
Și de multe ori mă întreb privindu-i, oare cum se oglindește atât de mult cer, atât de mult suflet, energie și sens în celulele lor, în fond, amorfe. De unde atât de multă minune și atât de puțină neînsemnătate? Priveam în ochii oamenilor la fiecare pas. Uneori uitam de ce sunt aici. Deslușeam gânduri și sentimente pe care deși le puteam afla ușor atingând materia, preferam să le descopăr alunecând în ochii lor tămâioși. Harta nestemată a originii. O hartă ce nu se șterge și care va dăinui mereu. O hartă pe care oamenii nu o uită.
Când oamenii mor, ochii sunt primii care pier. Luciul din cristalul lor se pierde sfâșietor. Deși, atunci se scurge energia ce a fost, în energia ce va fi. Iar acesta este fericitul sens al existenței. Însă acel moment e tragic. Am ținut de multe ori inima oamenilor în dezmierdarea ocrotirii mele atunci când inevitabil mureau. Și nimic nu mă durea mai tare decât aplecăciunea pleoapelor ce viata o sugeau, în ultima privire ce apoteotic și-o stingeau în singurătate. Mi-au spus că trebuie să mă bucur și să celebrez această transformare. Însă nicicând, niciunde, materia, energia, viața, nu capătă învelișul ce ochii oamenilor îl au. Iar aceasta devenii slăbiciunea mea.
Privesc atât de confuz către cărări de oameni grăbiți, și oricât de goală e fuga lor după aur, ochii le rămân la fel de majestici. De multe ori nu-i înțeleg, însă în anii aceștia de când sunt aici, am reușit să-i accept. În definitiv, este vorba de echilibru. Iar ei conferă echilibru balanței. La fel ca noi toți, sunt și ei amalgam de energii, canalizate pe diferite canale. Compensând cu alți oameni, pe alte canale, totul se echilibrează. Chiar dacă tot mai des aud în jurul meu oameni care sunt de alta părere.
Oamenii tind să ofere valențe colosale unui fapt mai puțin colorat. Iar pe cel colorat și divin îl uită undeva izolat, ca fiind ceva neînsemnat. Oamenii nu au învățat, și probabil nu o vor face nicicând, sa cântărească altfel decât cu cântarul, altfel decât material. Ei nu se pot detașa de material și de legile rigide ale fizicii care mereu te trag în jos, care mai mereu consumă, prea rar crează. Echilibrul este în toate. Privind în orice privire, în ochii oricui, întâlnești răspunsuri dincolo de imaginație. Degeaba ating gândurile lor, degeaba le știu intențiile și viața. Adevărul absolut, adevărul independent de propria lor voință, se află mereu în oglindirea firavă și aprinsă a ochilor.
Într-o perioadă, încercând să mă conving că nu e nimic atât de special în ochii oamenilor, am studiat în amănunt ochii oamenilor care nu-și pot folosi simțul dăruit de aceștia. Speram să nu găsesc nimic și speram să mă conving că defapt nu e nimic special acolo. Căutam o poartă pe care să intru și să ajung înapoi la origine. La acea zi de mai. Însă n-am găsit-o. Dimpotrivă. Încă din prima zi a acestei noi căutări tot ce speram că voi descoperi a fost redus la tăcere. Și mă bucur ca a fost așa. În acea zi am descoperit-o pe Ana. O fetiță pe la 5 ani, cu păr cârlionțat și buze roșii, proaspete. Era o coaja de lumină desprinsă tardiv din soare și lăsată pe Pământ să încălzească acolo unde ghețarul societății pune stăpânire cu ghearele lui grele. Se născuse fără vedere iar ochii ei pierduți prin orbite se zbăteau haotic. Totul până când sufletul său începea să râdă. Nu cred ca am putut zări o puritate mai mare, în momentele ei de bucurie, ca și în acei doi ochi atât de pierduți. Ochi fără busola luminii, fără harta umbrelor. Fixând un punct nevinovat, intangibil simțurilor ei, revărsa atât de multă energie încât la fiecare chicot de bucurie ce umplea încăperea în care se afla, eu mă simțeam atât de mica, neînsemnată. Am descoperit un nou univers în acea zi. Și cu greu m-am săturat de el. M-am jucat cu gingășia ochilor ei, am încercat să o imit, să o reproduc, dar a fost în zadar. N-am mai găsit de atunci ceva mai curat, inocent și gol de orice control.
Ana mă convinsese de unicitatea ochilor. Înțelesesem după numai câteva luni de ce nu aveam voie să privim sau să studiem ochii oamenilor. Pentru mine era prea târziu, dar nu-mi părea rău. Îmi simțeam interiorul mai plin ca niciodată iar sensul ghidării și a alinării căpătă o noua formă, o nouă cale, parcă mai plină de însemnătate ca niciodată. Sau poate că, devenisem și eu mai om.
Gândindu-mă azi la acea perioadă, sunt fericită, mulțumită, împlinită. Acele revelații, acele întregiri energetice și spirituale, m-au călăuzit iminent către el. Omul care-a adus cu picuri efemeri, eternul în vibrațiile mele."
Ești atât de frumoasă. Privesc la poze ce puteau fi ale mele. Privirea ce știu că se gândește la mine. Zâmbetul ce știu că ar lumina mai tare lângă mine. Și atât de multă gingășie.
Timpul trece. Corabia e pe valuri iar eu sunt fericit să te văd fericită. Dar asta nu-mi înlesnește dorul de tine. Cu fiecare cută a secundelor incrustată pe ceasul vieții mele, las câte două petale din suflet. Sunt ale tale și știu că în secret, le culegi pe fiecare. Știu că deși gândurile nu-și vorbesc, sufletele-și cântă. Iar aceasta e legătura adevărată. Asta iubesc la tine, și la noi.
Ești atât de frumoasă cu sufletul, iar trupul, angelic și cald, îl mai simt pe cearșaf de-amintiri. Vibrația cuminte, timidă, ce-mi dărâma cu o șoaptă tot cerul, cetatea și orice-apărare, mă-nvăța arpegii ce doar albii îngeri le pot desluși.
Privesc la poze ce puteau fi ale mele. Privirea, portal către tine, aruncând lumină spre mine, și simt că nu voi muri niciodată, cât tu vei rămâne în suflete-a mea.
"Oamenii sunt atât de triști. Cu ochii lor zadarnici căutând atât de departe. Oamenii sunt mai mari decât poate ar trebuii. Mulți nu-și merita măreția, grandoarea. Oamenii nu pot desluși haosul deși îl trăiesc clipă de clipă. Deriva gesturilor îi împinge către ape tulburi, înspumate și goale de orice înțeles. Orice semnificație.
Oamenii sunt singuri. Deși se înghesuie în locuri strâmte zi de zi. Nu se privesc nicicând în ochi, nu se cunosc, nu se ating. Ei nu există și plouând, se spală nemurirea. Privesc pe geamul cu gratii și sticlă la ei cum se compun uitării și cum își lasă adevărata natură să zacă departe unde ei nici nu știu să ajungă. Alunecă precum mercurul pe suprafețe fine. Privindu-i, mă întristez și eu. Dar nu-i pot ajuta. Sunt pierduți în abisuri lipsite de orice semnificație. Lipsa luminii este adevărata natura spre care tânjesc. Și nu aș fi mai trista dacă nu aș ști ca în ei nu zace puterea și voința. Atât de multe minuni și energie, un univers întreg. Au atât de multe, dar ei aleg să trăiască atât de puține.
Oamenii sunt stinși într-o scrumieră tiranică împletită meschin de ei înșiși. Atât de tineri și cu ochii goi. Atât de vizionari și totuși uitați în morminte de mediocritate. Mă scufund uneori cu mintea în superficialul lor. Îl cuprind dezolată și cu teamă în suflet. Nu știu de unde să-l apuc sau cum să-l înțeleg. Cu atât de mult, să creezi atât de puțin. Criptă de idei este în mintea lor, crematoriu de energie în sufletul lor. Aleargă spre bucăți de metal, spre stânci și ziduri triste. Lipsite de adevărata valoare. Se închid în cutii de metal și-și aprind în trup plăceri neesențiale, plăceri induse trist. Se plimbă prin lume cu privirea veșnic cusuta-n pământ, admiră țărâna când cerul și eternul din ceilalți oameni i-ar putea îndrepta atât de măiastru către eternul din ei. Sunt atât de triști oamenii și totuși...
Oamenii care trăiesc sunt veseli și în totală îmbrățișare cu energia lor, bogăția ce le aparține, minunea de care trebuie să se bucure. Iar ei o fac atât de frumos, atât de simplu și luminos, fără nici un regret, nici o ezitare. Ei sunt precum stelele pe cerul nopților ce ma fascinează de fiecare data când, neatinsă, mă desprind și plutesc. Sunt mulți, însă bezna nopții prăvălită pe cer din sufletele oamenilor triști e mai densă, îi îmbracă. Ei strălucesc exact ca stelele, ei SUNT stele. Și sunt atât de frumoși. Cu zâmbetele lor și ochii înfloriți de lacrimi născute din abundența trăirilor. Cu sudoarea frunții îmbibată de minunea exaltării interioare, sunt cutezători și de neoprit. Sunt tot ce lipsa de lumina ce-i îmbracă în miliarde de suflete triste nu o vor putea pătrunde nicicând. Iar asta este adevărata tragedie. Dar eu aleg să mă bucur de fiecare licărire a fiecărei stele umane. Învăț din ele, mă hrănesc cu ele și înfrunt zi de zi aceste lanțuri odioase cu zâmbetul pe buze, ei fiind cutele zâmbetului iar energia sufletelor lumina ce zâmbetu-mi o-mparte. Oamenii aceștia veseli îmi amintesc de eternul din privirea sa verde. Și toate acestea sunt lucruri bune, pozitive. Frumoase și perfecte. Cândva, mi-ar plăcea să pot fi și eu atât de mult, închis în atât de puțin. Și totuși, cu zilele ce trec, rugina ce mâinile-mi murdăresc, nu se regăsește în nici un vis ce-mi aparține, la fel cum nici în suflet nu-mi poate ajunge. Dacă am așa ceva. Nici măcar în realitatea mea. Ele, asa strânse, triste și nefondate cum sunt, sunt drumul către el. Având eterna iubire, el rămâne veșnic o stea pe cerul uman, iar eu gardian și etern efemer."
